Cineva m-a întrebat astăzi cum de am lăsat să plece o așa femeie de lângă mine, cum de nu am știut să o apreciez. Am ridicat din umeri, am tras lung din țigară și i-am răspuns: “Am iubit-o, dar nu am știut să o păstrez.”
Ea a fost specială și diferită. Era o femeie care dăruia totul, dar cerea să primească la fel de mult. Avea visuri mari. Atât de mari încât uneori era chiar ea speriată de ele. Dar nici prin gând nu-i trecea să renunțe.
Mi-a cerut să luptăm împreună să construim un vis. Eu i-am spus că-mi doresc o fericire stabilă, nu una iluzorie. Prima dată s-a bosumflat, așa cum se supără un copil de cinci ani căruia refuzi să-i cumperi jucăria preferată. A continuat să aducă argumente. Eu priveam în gol și mă prefăceam că o ascult. Credea atât de mult în visurile ei încât îi străluceau ochii când îmi vorbea despre ele.
A înțeles târziu că nu vreau să o susțin. Mă așteptam să țipe, să plângă, să lovească cu pumnii în pieptul meu și să-și ceară drepturile. Dar ea a tăcut.
Eu am crezut că a renunțat să viseze să atingă stelele și că se va mulțumi cu fericirea pe care eu i-o ofer aici, jos. Dar, treptat, s-a închis în ea. Îmi evita întrebările și-mi răspundea scurt. Când o întrebam despre viitorul nostru spunea că e prea devreme să ne gândim la asta. Mie-mi plăcea de ea așa cum era acum. Eram fericiți împreună. Ea nu se supăra niciodată, nu-mi reproșa nimic. Ceva mai târziu am înțeles că am fost un idiot. În momentul în care am refuzat să cred în visul ei, ea a refuzat să creadă în mine. Trăiam clipa cu o intensitate maximă tocmai pentru că ea nu mă dorea în viitorul ei. Mă iubea nebunește și cu pasiune pentru că voia să-și consume toată iubirea în câteva nopți. Și cred că a reușit. Pentru că de îndată ce a înțeles că nu am nimic mai mult de oferit decât o fericire de moment, a ales să plece.
Am fost prea orgolios să știu că greșesc și să o chem înapoi. Am vrut să o urăsc pentru că a plecat când ne era mai bine fără să înțeleg că noi nu eram și nu fusesem niciodată fericiți. Am început să-mi pierd nopțile prin baruri și cu diferite femei frumoase. Doar că ele nu puteau niciodată să-mi ofere mai mult decât un trup frumos. Mi-era dor de discuțiile noastre despre viitor, de certurile noastre și de împăcări.
De ea nu am mai auzit nimic o perioadă. M-aș fi așteptat să o văd la braț cu fel și fel de bărbați, să-mi urmeze exemplul. Credeam că suferă, că nu mă poate uita, că va reveni la mine.
Apoi, într-o după-amiază de octombrie, am revăzut-o întâmplător. Am alergat spre ea și am oprit-o. Am întrebat-o ce mai face, dacă e fericită. Îi sorbeam cuvintele și voiam să știu cât mai multe despre ceea ce a făcut în ultimii doi ani. Am invitat-o la o cafea, dar m-a refuzat. Mi-a spus că acasă o așteaptă un bărbat care o iubește.
“Și tu îl iubești?” am întrebat-o sugrumat de durere.
“Da” mi-a răspuns încrezătoare.
“Și ce îl face atât de special în viața ta?” am vrut să știu.
“Faptul că a știut să mă susțină și să creadă în visurile mele. Nu s-a prefăcut că mă ascultă și s-a implicat în tot ceea ce am vrut să realizez.”
Am lăsat-o să plece pentru că mi-am dat seama că nu o merit și că nu am meritat-o vreodată. Eu am iubit fata care era, fără să cred în femeia care urma să devină.
